Râmnicu Vâlcea se poate lăuda cu un bogat patrimoniu de lăcaşe de cult, pe potriva aceleiaşi bogăţii pe care şi judeţul a cărui capitală este o pune în faţa turistului venit aici. De la schituri izolate, până la biserici impunătoare, mergând prin toate stilurile arhitectonice ale vremurilor, Râmnicul se poate lăuda cu o adevărată panoramă a arhitecturii religioase valahe. În continuare, vor fi prezentate cele 13 biserici şi schituri a căror vechime este mai mare de un secol, făcând menţiunea că viaţa spirituală a râmnicenilor a continuat să se îmbogăţească şi după 1989 prin construirea unor alte monumente religioase. Intrând în oraş dinspre Nord, primul lăcaş de cult întâlnit este Schitul Cetăţuia. Este construit, în 1525, de către Radu de la Afumaţi pe locul unei mai vechi biserici datând din secolul XV. Domnitorul ctitor este asasinat de boieri potrivnici politicii de independenţă făţă de Imperiul Otoman chiar în incinta bisericii schitului, 4 ani mai târziu. Apoi, schitul este refăcut în 1677 - 1680, în timpul domniei lui Şerban Cantacuzino. Frescele interioare, datând din anul 1853, aparţin pictorului Gheorghe Tattarascu.
Continuând drumul, la poalele Dealului Capela aflăm Episcopia Râmnicului, cea de-a doua episcopie a Ţării Româneşti, moştenitoare şi continuatoare a Mitropoliei Severinului, Aceasta din urmă, înfiinţată în anul 1370, şi-a avut reşedinţa la Severin, dar a fost mutată, ulterior, datorită conflictelor vremii, la Râmnicu Vâlcea. În timpul domnitorului Radu cel Mare, între anii 1503 - 1504, în amintirea mitropoliei dispărute, s-a reînfiinţat episcopia Râmnicului Noului Severin. În timpul războiului turco austriac din 1737, clădirile Episcopiei şi biserica ridicată între 1576 - 1586 sunt arse complet.
Clădirile Episcopiei sunt reclădite la 1749, dar cad pradă focului, alături de jumătate din oraş, în 1847. Actuala biserică a Episcopiei a fost ridicată pe temelia alteia mai vechi, ridicată între anii 1576 - 1586. Construcţia edificiului s-a derulat între anii 1851 şi 1856, sub domnia lui Barbu Ştirbei şi sub conducerea Episcopului Calinic, ale căror portrete se află în pronaos. Pictura în ulei, în stilul Renaşterii, aparţine marelui artist al vremii, Gheorghe Tattarescu, care era un admirator al Sfântului Calinic.
Ceva mai aproape de centrul oraşului se găseşte Biserica Toţi Sfinţii, zidită între anii 1762 - 1764. În contextul prezenţei la Râmnicu Vâlcea a armatei revoluţionare conduse de generalul Gheorghe Magheru, la 20 iunie 1848, râmnicenii s-au strâns în număr mare la Biserica Toţi Sfinţii şi au sfinţit stegurile revoluţiei. Peste ceva mai mult de o lună, aceiaşi râmniceni se strângeau pe locul actualului Parc Zăvoi unde, într-o manifestare similară ca amploare mai cunoscutei Adunări de la Islaz, intonau pentru prima într-un cadru oficial cântecul "Deşteaptă-te!, române", imnul de astăzi al României. Sărbătoarea Imnului Naţional la Râmnicu Vâlcea reconstituie drumul râmnicenilor de la Biserica Toţi Sfinţii până în Parcul Zăvoi. Mai jos de Biserica Toţi Sfinţii este amplasată Biserica Cuvioasa Paraschiva. Construcţia bisericii a fost începută de domnitorul Pătraşcu cel Bun la 1557 şi a fost finalizată de fiul acestuia Mihai Viteazu, viitorul domnitor al principatelor româneşti unite, pe atunci doar ban al Mehedinţului, 30 de ani mai târziu, în1587. Biserica Cuvioasa Paraschiva este cea mai veche zidire bisericească a Râmnicului Vâlcii, aşa cum a fost concepută de la început.
Părăsind artera principală a Râmnicului, Calea lui Traian, şi abătându-ne puţin spre răsărit, descoperim alte 5 biserici vechi ale oraşului. Prima dintre ele este Biserica Sfântul Dumitru. Nu se cunoaşte exact data la care a fost ridicată. Conform unei tradiţii, biserica ar fi fost înainte capelă a unei comunităţi franciscane. După unele documente, biserica a fost rezidită între 1783 - 1784, iar actuala construcţie datează din anul 1815.
Vizavi de Biserica Sfântul Dumitru se află Biserica Protestantă, una din cele mai "noi" dintre bisericile vechi ale oraşului, a cărei dată de construcţie este anul 1910.
O foarte veche construcţie bisericească a Râmnicului este Biserica Buna Vestire, cu o datare din vremea lui Mircea Vodă (1386 - 1418) sau Mircea Ciobanul (1545 - 1552). Biserica a fost rezidită din temelii după ce a fost arsă în timpul conflictului austro-turc din 1716 - 1718. Ferestrele sculptate în piatră datează din anul 1747. Peste drum de Biserica Buna Vestire se află Biserica Catolică Sfântul Anton. Este construită între anii 1723 - 1724 în consecinţa prezenţei la Râmnic, începând încă din secolele XIV - XV, a unei comunităţi mari de saşi.În fine, lângă Piaţa Centrală a oraşului se află Biserica Sfântul Gheorghe, a cărei construcţie iniţială datează dinainte de anul 1636 şi care a fost reparată în anul 1681 şi refăcută între 1737 - 1738. Afectată de cutremurul din 1838, biserica este rezidită din temelii între 1857 - 1860. Biserica este construită în apropierea fostului Iaz al Morilor, care primea apă din râul Olăneşti, alimenta lacul din Parcul Zăvoi, trecea pe lângă piaţa oraşului şi se revărsa în Olt, nu înainte de a alimenta mai multe mori.
Odată trecuţi în jumătatea sudică a Râmnicului, pe partea dreapta se află Schitul Inăteşti, construit în 1751, un exemplar superb de arhitectură românească. Construcţia este, în prezent, înglobată în complexul Seminarului teologic "Sfântul Nicolae".Pe partea stângă a Căii lui Traian se poate vedea Biserica Sfântul Ioan Botezătorul, a cărei dată de construcţie nu se cunoaşte exact. Se ştie doar că a fost reclădită în anul 1813 şi construită în zid în perioada 1912 - 1922, pe cheltuiala negustorilor râmniceni. În vechime biserica se numea “Sfântul Ion de peste apă”.Dar înainte de a trece, spre sud, râul Olăneşti (numit, în trecut, râul Râmnic), trebuie menţionată şi prezenţa Schitului Arhanghel, situat la o depărtare de 5 km vest de centrul Râmnicului Vâlcii, ridicat la 1522, în peisajul sălbatic al dealului Priba, străbătut de râpe şi văi adânci.
Râmnicu Vâlcea a fost cunoscut în prima jumătate a secolului al XX-lea drept "oraşul pensionarilor". A contribuit la această denumire liniştea acestor locuri, împrejurimile deosebite şi străzile largi, pline de verdeaţă, care îmbiau la promenadă. Sistematizarea urbană desfăşurată în timpul regimului comunist a schimbat radical înfăţişarea oraşului. Au fost distruse nenumărate case vechi, adevărate monumente de arhitectură, iar locul acestora a fost luat de complexuri de blocuri. Cu toate acestea, ceva din farmecul vechiului Râmnic a rămas, îndeosebi în ceea ce priveşte bulevardele largi din centru, mărginite de arbori, parcurile oraşului şi vechile statui.
Parcul Zăvoi este unul din cele mai vechi parcuri din ţară organizate ca atare, luând fiinţă prin Ofisul domnesc emis de domnitorul (1849 - 1853) Barbu Ştirbei la 9 august 1850. În parc, printre copacii seculari, se află Lacul Zăvoi, un restaurant, precum şi sediul Teatrului Municipal Ariel. La intrarea în parc se găseşte Monumentul domnitorului Barbu Ştirbei, operă a profesorului Constantin Mihăilescu din anul 1920. Tot în parc se află şi "Fântâna lui Turbatu", construită de C. Măldărescu, zis "Turbatu" în 1844, centrul adunării revoluţionare de la 29 iulie 1848 când, pentru prima dată într-un cadru oficial, a fost intonat actualul imn de stat al româniei, "Deşteaptă-te!, române" - evenimentul este marcat printr-o placă de marmură. În centrul oraşului, la o sută de metri de "Kilometrul 0", se află cea de-a doua grădină publică a Râmnicului, Parcul Mircea cel Bătrân. Intrarea principală este străjuită din 1970 de statuia domnitorului Mircea cel Bătrân, operă a sculptorului Ion Irimescu. În incinta sa se găseşte Casa Socoteanu - Lahovari, ridicată în sec. al XVIII-lea, fost sediu al primăriei municipiului şi actual Palat al Copiilor, imobil reprezentativ din punct de vedere arhitectonic pentru zona Olteniei de Nord. Nu departe de aici se găseşte Statuia Independenţei. Monumentul simbolizând "România cu chip îndurerat pentru fii căzuţi vitejeşte în lupte" a fost dezvelit la data de 17 mai 1915, este opera sculptorului I.Iordănescu şi cinsteşte eroii vâlceni căzuţi în Războiul de Independenţă, precum şi pe soldaţii şi ofiţerii morţi în timpul campaniei din 1913.
Spiritualitatea veche a Râmnicului este ilustrată de o serie de instituţii muzeale, care definesc deopotrivă istoria acestor locuri, tradiţiile populare, creaţia artistică şi personalităţile care au trecut prin Râmnic.
Muzeul de Istorie este găzduit de localul fostei "Şcoli cu ceas" - Şcoala primară de băieţi Tache Ionescu, datând de la sfârşitul secolului al XIX-lea. Colecţiile expoziţiei permanente sunt dispuse cronologic, de la mărturii arheologice din epoca paleolitică, neolitică şi din cea a bronzului, prin perioada cuceririi romane şi cea de afirmare a statului feudal românesc, până la contribuţia vâlcenilor la revoluţiile de la 1821 şi 1848, la crearea statului modern şi la Războiul de Independenţă din 1877.
Muzeul de Artă se desfăşoară într-o casă cu o structură arhitectonică specifică, construită în 1940 de arhitecţii Gheorghe Simotta şi Nicolae Lupu, ambii de orientare neoromânească. Spaţiul eclectic, dar armonios, reuneşte elemente stilistice multiple - romanice, gotice, renascentiste, creând o impresie generală de vilă italiană, accentuata de existenţa grădinii interioare, terasată, cu portic şi acoperiş din olane.
Expoziţia permanentă a Muzeului de Artă reuneşte lucrări de valoare de pictură românească, aparţinând unor artişti de renume precum Nicolae Grigorescu, Nicolae Vermont, Sabin Popp, Ipolit Strâmbu, Sava Henţia, Ion Georgescu, F. Storck, Gheorghe Petraşcu, Nicolae Tonitza, Theodor Pallady, Henry Catargi, Ion Ţuculescu, Florin Niculiu, Margareta Sterian, Michaela Eleutheriade, Lucia Dem. Bălacescu, Corneliu Baba, Camil Ressu, Horia Bernea, Virgil Almăşanu, Dan Hatmanu, Sabin Bălaşa, Ion Sălişteanu, Paul Gherasim, Ion Grigorescu, Marin Gherasim, Viorel Mărgineanu, precum şi câteva lucrări de sculptură realizate de George Apostu, Ovidiu Maitec şi Costel Badea. Muzeul posedă un tablou din Şcoala veneţiană din prima jumătate a secolului al XVIII-lea.
Muzeul Satului Bujoreni este conturat sub forma unui sat muzeu, menit să reconstituie pe o suprafaţă de 8 hectare, imaginea funcţională a unei aşezări rurale tradiţionale, cu toate instituţiile sale social-culturale. Muzeul este reprezentativ prin cele patru sectoare ale sale: Sectorul Gospodarie-locuinţă, Sectorul Social-cultural al „monumentelor de utilitate publică", Sectorul Meşteşuguri-tehnici populare şi Sectorul Construcţiilor specializate.
Arta populară vâlceană mai este ilustrată şi prin prezentarea ei în decorarea interioarelor locuinţelor, în cadrul atelierelor meştesugăreşti, prin piesele textile sau de ceramică, din lemn, metal, de iconografie şi mobilier popular.
Imobilul care adaposteste Casa Memorială Anton Pann, este un monument de arhitectură urbană, construit la jumătatea secolului al XVIII-lea, având foişor şi pivniţă. Expoziţia de aici a încercat să puncteze peregrinările pe meleagurile Vâlcii din anii 1826-1828, 1836-1840 ale celui ce a rămas în conştiinta urmaşilor drept „fiul Pepelei cel isteţ ca un proverb" şi care a fost „dascăl de musichie" la şcoala organizată pe lângă Episcopia Râmnicului.
Casa muzeu a fost translată pe o distanta de 37 metri de pe amplasamentul ei iniţial, odată cu sistematizarea şi reamenajarea teritorială. Expoziţia a fost amenajată pentru a ilustra interiorul unei modeste locuinţe de târg de la mijlocul secolului al XIX-lea.
Cultura Râmnicului nu s-a refugiat doar în muzeele oraşului. Ea trăieşte în mod cotidian prin mai multe corpuri, sub diferite forme de expresie. Manifestările culturale râmnicene sunt găzduite de instituţii care şi-au câştigat reputaţia în manifestări de excepţie din ţară sau peste hotare.
În Râmnicu Vâlcea activează două instituţii teatrale: mai vechiul Teatru de Stat Anton Pann şi tânărul Teatru Municipal Ariel. Ambele prezintă în stagiuni spectacole dintre cele mai diverse, de la dramaturgia clasică până la teatrul experimental şi animaţia stradală.
Muzica clasică este reprezentată de Filarmonica "Ion Dumitrescu", instituţie muzicală profesionistă având în componenţă două ansambluri - Orchestra "Sinfonietta" şi Corul Academic "Euphonia", ale căror reprezentaţii sunt găzduite într-o sală proprie, cu o acustică deosebită şi cu o capacitate de 400 de locuri.
În domeniul creaţiei plastice, la Râmnic activează o filială a Uniunii Artiştilor Plastici, care expun în mod constant lucrările proprii şi ale partenerilor din ţară şi de peste hotare în cadrul Galeriilor de Artă din centrul oraşului. Artiştii locali s-au implicat în mai multe proiecte care au îmbogăţit municipiul cu creaţii deosebite; printre aceste manifestări numărându-se taberele de creaţie de sculptură, "Habitat şi Artă în România", "Tradiţie şi postmodernitate" sau "Dealul Malului".